Cele mai noi elemente din tabelul lui Mendeleev au primit nume!

 

Oamenii de ştiinţă au conceput nume pentru cele mai noi elemente din tabelul lui Mendeleev.
Dacă numele vor fi aprobate, elementul cu numărul atomic 114 va deveni Fleroviu (Fl), denumire aleasă în cinstea renumitului fizician rus Georgy Flyorov, co-fondatorul laboratorului de cercetări nucleare din Dubna, Rusia, unde a fost descoperit elementul. Flyorov a descoperit fisiunea spontană a uraniului.
Pentru elementul cu numărul atomic 116 cercetătorii propun numele Livermoriu (Lv) , după numele laboratorului din California, SUA, unde a fost descoperit elementul: Lawrence Livermore National Laboratory (LLNL). Cercetătorii acestui laborator au contribuit la descoperirea elementelor 113, 114, 115, 116, 117 şi 118, iar elementul 103, Lawrenciu, este denumit în cinstea fondatorului laboratorului californian, E.O. Lawrence.
Cele mai noi elemente din tabelul lui Mendeleev au fost create prin colaborarea echipelor din Rusia şi SUA. Cercetătorii au obţinut elementul 116 prin ciocnirea ionilor de calciu în curiu, acesta dezintegrându-se rapid în elementul 114. De asemenea, oamenii de ştiinţă au obţinut elementul 114 şi prin ciocnirea ionilor de calciu cu plutoniu.
Crearea elementelor 114 şi 116 îi face pe oamenii de ştiinţă să creadă că sunt mai aproape de atingerea unei "insule de stabilitate", o zonă a tabelului lui Mendeleev în care vor fi descoperite elementele grele stabile, lucru ce ar face posibile aplicaţiile practice.
Numele vor deveni oficiale peste 5 luni, când se vor împlini 10 ani de la descoperirea elementelor.

Surse: BBC News şi LLNL

Chevrolet a intrat în „era electrică”

Chevrolet, un constructor auto american cu o bogată şi tumultuoasă istorie în spate, a împlinit 100 de ani de la înfiinţare, 100 de ani de când produce maşini, 100 de ani de mişcare. În tot acest timp, Chevrolet a evoluat odată cu lumea, cu industria şi tehnologia. Întrucât populaţia globului a ajuns la 7 miliarde de locuitori, iar resursele planetei se epuizează, inginerii care se ocupă de fabricarea maşinilor au considerat că este timpul pentru o schimbare. De asemenea, normele de poluare impuse de majoritatea ţărilor de pe glob i-au determinat pe constructorii auto să îşi centralizeze resursele financiare, intelectuale şi de timp către dezvoltarea unor maşini ecologice.
Resursele în scădere şi îngrijorările privind poluarea au condus la apariţia primului autovehicul hibrid produs în serie, în anul 1997, în Japonia.

După un deceniu a venit şi replica americanilor, prin compania care, anul acesta, serbează 100 de ani de istorie. Vorbim despre Chevrolet Volt, un produs al concernului american General Motors, lansat într-o perioadă grea atât pentru gigantul american, cât şi pentru economia lumii.
Totul a luat naştere în laboratoare bine ascunse de ochii curioşilor, iar în 2007, în cadrul Salonului Auto de la Detroit, Chevrolet venea însoţit de conceptul care prefigura un viitor model de serie.
A urmat ziua de 16 septembrie 2008 când, în cadrul unei conferinţe de la Detroit, Chevrolet prezenta designul viitorului Volt. Acesta era destul de diferit ca formă faţă de conceptul din 2007, întrucât inginerii americani au considerat că o serie de modificări aerodinamice erau imperios necesare pentru reducerea frecării cu aerul şi, implicit, pentru o autonomie mărită.

Doi ani mai târziu, în 2010, oficialii Chevrolet au deschis lista de precomenzi, iar în noiembrie primul exemplar ieşea pe poarta uzinei americane.



Dar ce este cu adevărat Volt? Oare de ce au riscat fabricanţii americani cu un asemenea model într-o era încă dominată de maşinile care folosesc motoare cu combustie internă şi, mai ales, de ce au existat atâtea discuţii pe tema sistemului de propulsie a lui Volt?

În timp ce oficialii americani anunţau acest model ca fiind unul electric, tehnologia utilizată părea să-l încadreze în categoria hibrizilor. Şi totuşi... Un hibrid "clasic", dacă îl putem numi aşa, se bazează pe aportul unui motor electric, alături de cel pe benzină, dar Volt nu este aşa. Roţile maşinii sunt puse în mişcare prin intermediul motoarelor electrice (spre deosebire de un hibrid plug-in, la care roţile motoare sunt puse în mişcare de motorul pe benzină). Totuşi, iniţial, publicul tindea să-l considere un hibrid, întrucât dispune şi de un propulsor pe benzină. Acesta, însă, are rol de generator de electricitate. Motorul cu combustie internă ajută doar la încărcarea bateriilor şi, astfel, Volt devine un vehicul electric cu autonomie extinsă.


Sistemul folosit de americani poartă denumirea de Voltec şi se compune din: pachetul de baterii litiu-Ion de 16 kWh, motorul electric principal (capabil să producă 111 kW), motorul electric secundar (ce livrează 55 kW), motorul de 1.4 litri cu patru cilindri, pe benzină, de 86 de cai putere şi - cireaşa de pe tort -, un angrenaj epicicloidal şi trei ambreiaje, controlate de o unitate centrală, care cuplează cele trei motoare în funcţie de condiţiile de pe şosea.


Sistemul dezvoltat de americani poate funcţiona în patru moduri.

• Primul este cel în care şoferul se bucură doar de aportul motorului electric principal, care pune în mişcare roţile, lucru care se petrece la viteze mici şi medii.
• O a doua posibilitate este funcţionarea în tandem a celor două motoare electrice. Acest mod intră în funcţiune la viteze mari sau la acceleraţii puternice.
• În modul numărul trei, intră în discuţie şi motorul cu combustie internă. La viteze mici şi medii, când bateriile au atins un minim de resurse, motorul pe benzină începe să funcţioneze ca un generator de curent pentru motorul electric principal.
• Ultimul mod este cel în care toate cele trei motoare funcţionează. Acest lucru se petrece la viteze mari sau acceleraţii puternice, când bateriile nu mai au suficientă energie pentru alimentarea celor două motoare electrice. Motorul pe benzină funcţionează ca generator de curent pentru ambele motoare electrice.

Cine poate garanta pentru eficienţa lui Volt? Ei bine, am putea discuta în parte cu toţi cei care şi-au achiziţionat un astfel de exemplar, însă zilele trecute am avut de-a face cu mărturia unui împătimit al maşinilor, în persoana lui Jay Leno. Acesta a dobândit un Volt chiar de la debutul vehiculului pe piaţa americană şi, spre surprinderea tuturor, în cele 11 luni de când se suie la volanul acestuia, a reuşit să nu alimenteze niciodată cu carburant. El a declarat pentru presa de peste ocean că, în momentul achiziţiei, a primit un rezervor plin cu benzină, însă nu a consumat mai mult de jumătate. Motivul acestei reuşite? Distanţa pe care o parcurge zilnic realizatorul american este mai mică decât autonomia dezvoltată de Volt, motiv pentru care Jay Leno a alimentat în cele 11 luni doar cu energie electrică. Şi exemplele ar putea continua, însă nu toţi cei care dispun de un astfel de model în garaj au ieşit la rampă să-şi spună părerea despre Volt.


Oricum, deşi oficialii Chevrolet s-au confruntat cu unele controverse legate de modul în care consumatorii percepeau natura vehiculului (astăzi fiind stabilit că maşina e mult mai aproape de un model electric decât de unul hibrid), Volt se bucură de un succes impresionant pe piaţă. De unde ne dăm seama? E simplu. Premiul Green Car of the Year şi dublarea producţiei în doar o lună de la debutul comenzilor arată faima de care se bucură automobilul american.


Ce urmează, doar laboratoarele din Detroit ştiu, însă presa de specialitate a început să răspândească, la un moment dat, zvonuri despre o versiune electrică a micuţului model de oraş Spark.

Zvonurile cu privire la un Spark electric au apărut la începutul acestui an, iar în luna iulie, în India, la New Delhi, reprezentanţii constructorului american au venit însoţiţi de prototipul Beat EV.
Spark-ul electric este pus în mişcare de un motor electric de 45 kW şi este susţinut de un set de baterii tip litiu-ion. Acestea au fost preluate de la Volt şi sunt capabile sa ofere o autonomie de 130 de kilometri.

Dar cam atât cu prototipurile întrucât, la jumătatea lunii trecute americanii, au detonat bomba: Chevrolet Spark EV va fi lansat anul viitor şi va deveni astfel primul model 100% electric de serie. Pentru început, maşina va fi comercializată doar în SUA, urmând ca mai apoi doar anumite pieţe să beneficieze de serviciile micuţului model american.

Stiati ca trăim în epoca ciber-războaielor?

 

Pe măsură ce economiile ţărilor dezvoltate exploatează avantajele oferite de Internet, intrastructura şi secretele acestor ţări devin din ce în ce mai vulnerabile atacurilor cibernetice. Dacă în secolul trecut războaiele aveau loc pe câmpul de luptă, astăzi obţinerea resurselor adversarilor implică din ce în ce mai des o bătălie în teritoriul virtual. Teoreticienii consideră ciberspaţiul ca fiind al cincilea domeniu în care se poate desfăşura un război, după sol, mare, aer şi spaţiu.
Printre infrastructurile cibernetice vulnerabile se numără reţelele electrice, cele ale spitalelor, băncilor, ale companiilor de telecomunicaţii sau din domeniul apărării, iar pe măsură ce tot mai multe informaţii devin conectate la spaţiul virtual, lista potenţialelor ţinte se măreşte. Pentru că toate aceste sisteme sunt interconectate, un atac cibernetic poate dezactiva în doar 15 minute reţeaua electrică a SUA, cu consecinţe devastatoare asupra reţelelor bancare, de transport, de comunicare, afectând chiar şi lanţurile logistice ce asigură alimentarea cu hrană a populaţiei.
Pe lângă avantajul pe care ciberspaţiul îl oferă potenţialilor atacatori prin uşurinţa şi viteza cu care resursele adversarului pot fi obţinute sau distruse, ciber-războiul poate aduce un alt atu forţei agresoare: identitatea atactorilor poate fi disimulată.
În cazul armei-cheie a secolului XX-lea, bomba nucleară, ţările ce o puteau folosi în luptă au ales să nu o facă, fiind descurajate de faptul că un contraatac al inamicului ar fi fost la fel de devastator, Hiroshima şi Nagasaki servind drept exemplu. În schimb, atacul cibernetic, ce se anunţă a fi instrumentul militar esenţial al secolului al XXI-lea, ar putea evita acest impendiment dacă victima atacului nu ştie împotriva cărei ţări să lanseze contraatacul.
1982 - primele daune produse de o armă cibernetică

Primul atac informatic a avut loc în 1982, când spionii sovietici au furat un sistem de control computerizat de la o companie canadiană. Ceea ce nu ştiau agenţii secreţi sovietici era că specialiştii CIA reuşiseră să introducă în software-ul furat o "bombă logică", aşa cum sunt numite liniile de cod introduse în programele de computer care, atunci când anumite condiţii sunt împlinite, activează o funcţie maliţioasă. În cazul sistemului furat de spionii URSS, bomba logică inserată de CIA a condus la o explozie masivă ce a avut loc la o conductă de gaz din Siberia. Deflagraţia a fost atât de mare încât a fost detectată din spaţiu de sateliţii americani, iar Thomas Reed, un fost comandant al aviaţiei SUA, a descris-o în autobiografia sa ca fiind "cea mai mare explozie non-nucleară detectată vreodată din spaţiu".
Cu toate acestea, atacurile cibernetice nu au intrat în atenţia opiniei publice decât la 25 de ani după acest eveniment.
2007 - prima dată când o ţară întreagă este atacată în ciberspaţiu

În aprilie 2007, Estonia a fost supusă unui atac cibernetic fără precedent, site-urile parlamentului, ministerelor, băncilor, principalelor ziare şi televiziuni fiind ţintele răufăcătorilor virtuali. Timp de trei săptămâni, ţara a fost paralizată, ministerele, băncile şi numeroase companii fiind nevoite să-şi oprească activitatea, iar cetăţenii au avut probleme în a accesa Internetul. Primul atac cibernetic asupra unei întregi ţări a venit pe fondul unei dispute politice pe tema mutării unui monument dedicat eroilor sovietici, propunere îndelung contestată de minoritatea rusă din Estonia şi de Kremlin.
Majoritatea informaţiilor au indicat adrese de internet originare din Rusia ca sursă a atacurilor, iar ministrul de externe al Estoniei a acuzat Kremlinul de implicare. Rusia a susţinut că acuzele sunt nefondate, însă şeful Centrului Militar de Prognoză din Rusia, Colonelul Anatoli Tsiganok, a lăsat de înţeles că armata rusă are forţa de a conduce un astfel de atac, declarând că "aceste atacuri au fost încununate de succes, iar NATO nu a avut nici un fel de replică la ofensiva virtuală a Rusiei".
Georgia a suferit atacuri similare în 2008, într-o perioadă ce a coincis cu conflictul georgiano-rus din Osetia de Sud. Din cauza atacurilor venite dinspre Rusia, routerele din Turcia şi Rusia ce făceau legătura cu Georgia erau supraîncărcate cu date spre ţara gruzină, astfel că traficul spre lume era complet sufocat. Din acest motiv, cetăţenii Georgiei nu puteau accesa niciun site străin pentru a se informa şi nici nu puteau trimite emailuri sau alte tipuri de pachete de date în afara ţării. De asemenea, Georgia a pierdut controlul asupra domeniului .ge, fiind nevoită să transfere site-urile guvernamentale pe servere din afara ţării. Pagina preşedintelui ţării a fost mutată în "exil virtual" pe un blog găzduit de Google în California.
Cel mai devastator atac a fost cel înregistrat de sistemul bancar georgian. Pentru că băncile din Georgia şi-au sistat orice activitate online şi nu puteau fi astfel atacate de către hackerii ruşi, aceştia au trimis atacuri înspre sistemul bancar internaţional, camuflând sursa atacurilor pentru a părea că originează din Georgia! Sistemele de securitate ale băncilor internaţionale au reacţionat automat, blocând toate conexiunile cu sistemul bancar georgian. Acest lucru a dus la blocarea imediată a operaţiunilor bancare din Georgia şi la paralizarea sistemului de cărţi de credit, lucru ce a atras şi oprirea reţelelor de telefonie mobilă.
Atacurile asupra Estoniei şi Georgiei au condus la o reevaluare a doctrinelor militare ale statelor membre NATO, securitatea cibernetică căpătând mai multă importanţă.
Cu toate acestea, Rusia a reuşit să atace şi pe cel mai important membru NATO: în noiembrie 2008, un virus de origine rusă a reuşit să penetreze cel puţin una din reţelele secrete ale armatei SUA, reuşita atacului fiind recunoscută în mod public de Pentagon.
2010 - Stuxnet, arma cibernetică ce a deraiat programul nuclear iranian

Cea mai sofisticată armă cibernetică ce a ieşit până acum la iveală este Stuxnet, un vierme informatic ce a fost folosit pentru a întârzia programul nuclear iranian. Un virus extrem de complex, despre care se crede că a fost elaborat în urma unei colaborări americano-israeliene, Stuxnet a impresionat analiştii din domeniul securităţii informatice prin numărul de vulnerabilităţi pe care acesta le-a exploatat, fiind de departe cel mai ingenios şi complex vierme informatic descoperit vreodată. Atacul informatic a fost la fel de eficient ca unul militar, estimează analiştii, provocând o întârziere de aproximativ 2 ani programului nuclear iranian.
Deşi nici SUA, nici Israelul nu şi-au asumat această armă cibernetică, complexitatea acesteia indică implicarea a cel puţin unui guvern în elaborarea sa (Microsoft estimează că au fost necesare echivalentul a 10.000 de zile de muncă pentru crearea Stuxnet), iar reprezentanţii celor două ţări au ezitat să nege participarea la conceperea acestui virus informatic. O investigaţie a New York Times a arătat că proiectul de sabotaj al programului nuclear iranian a fost început de preşedintele Bush în ianuarie 2009, fiind accelerat sub conducerea preşedintelui Obama.
Analiştii israelieni consideră că Iranul va obţine o bombă atomică în 2014-2015, cu trei ani mai târziu decât se estima iniţial, Stuxnet fiind considerat un succes răsunător, urmând să fie consemnat în cărţile de istorie ca prima armă cibernetică ce a avut un efect devastator.
Iranul a reacţionat investind 500 de milioane de dolari în departamentul militar dedicat războiului cibernetic, estimându-se că deţine a doua "armată virtuală" la nivel mondial.

2011 - Războiul cibernetic dintre SUA şi China se ascute

Până în 1991, strategia militară a Chinei în cazul unui război cu SUA se baza în mare parte pe numărul mare de soldaţi, liderii comunişti considerând că armata americană va fi învinsă graţie avantajului numeric. După desfăşurarea masivă de forţe americane cu ocazia războiului din Golf, conducătorii chinezi au conştientizat că această strategie nu va funcţiona. Supremaţia militară a SUA nu poate fi contestată de nimeni, au conchis ei, cel puţin nu cea convenţională.
Şefii armatei şi-au dat seama că au nevoie de o capacitate de război asimetric care să pună SUA în dificultate. Atuul din mânecă identificat de generalul Wang Pufeng s-a intitulat "zhinxinziquan", adică "dominarea informaţiei", dominare ce putea fi atinsă doar printr-un atac cibernetic. Tocmai de aceea, strategii militari chinezi pun un mare accent pe cyberspaţiu, recunoscând că acest domeniu este unul în care dominaţia americană poate fi contestată, compensând pentru diferenţa calitativă dintre forţele convenţionale chineze şi cele americane.
În ultimii ani, hackerii chinezi au lansat din ce în ce mai multe atacuri asupra computerelor ce aparţin guvernului SUA şi companiilor din industria apărării. Din 2006 până în 2011, numărul atacurilor lansate împotriva computerelor aparţinând guvernului federal american a crescut cu 650%. Printre oficialii de rang înalt atacaţi de agenţii chinezi se numără Secretarul Apărării, Robert Gates, şi Secretarul Comerţului, Carlos Gutierrez, căruia i s-au copiat toate datele de pe laptop cu ocazia unei vizite la Beijing, pentru ca apoi să se încerce conectarea cu ajutorul lor la serverele Departamentului Comerţului din SUA.
SUA nu este singura ţară afectată. În 2011, instituţii precum Comisia Europeană şi FMI au fost ţinta unor atacuri semnificative, iar computerele guvernului francez au căzut victimă hackerilor cu puţin timp înainte ca această ţară să găzduiască summitul G20. Guvernul german susţine că hackerii chinezi au accesat computerul personal al premierului Angela Merkel, o altă victimă a acestora fiind premierul Australiei. Directorul MI5, Jonathan Evans, a comunicat celor mai importante 300 de companii din Marea Britanie că reţelele lor au fost penetrate de agenţii guvernului chinez.

Instituţiile guvernamentale nu sunt singurele ce cad pradă spionilor virtuali. După ce hackerii au reuşit să pătrundă în sistemele companiei RSA Security, care oferă servicii de securitate, au folosit codurile de acces obţinute pentru a accesa sistemele Lockheed Martin, cel mai mare mare furnizor din lume de soluţii în domeniul apărării.
Recent, Richard Clarke, fostul consilier principal pe probleme de securitate al lui Bill Clinton şi al lui George W. Bush, a tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte atacurile lansate de China asupra SUA în ciberspaţiu. Clarke este cunoscut pentru faptul că a încercat să avertizeze structura de conducere a SUA cu mai mult timp înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001 despre pericolul pe care îl reprezenta Al-Qaeda, fără a reuşi să convingă administraţia Bush.
Acum, Richard Clarke condamnă dur atacurile chineze asupra infrastructurii cibernetice americane. "Dacă am descoperi explozibili de origine chineză de-a lungul reţelei electrice naţionale a SUA, am considera acest lucru un act de război. Bombele digitale ale Chinei constituie un pericol la fel de grav", a avertizat el recent într-un editorial publicat în Wall Street Journal. China a obţinut date secrete din reţelele americane în volume imense, de ordinul terabiţilor, de la coduri de acces ale Departamentului de Stat până la design-ul armelor în valoare de miliarde de dolari.
Clarke menţionează că în 2009, reţeaua electrică a SUA a fost atacată de hackeri, care au lăsat o poartă de acces care le permite să preia controlul, atac recunoscut de preşedintele Obama. "Atacul asupra reţelelor electrice nu poate conduce nici la îmbogăţire şi nici nu oferă date de interes spionilor. Singurul motiv pentru care acest lucru poate fi explicat este ca formă de contracarare a supremaţiei militare americane prin ameninţarea cu distrugerea a elementelor de bază ale economiei SUA. Strategii militari chinezi au scris că aceasta este metoda prin care China poate fi pe picior egal cu SUA din punct de vedere militar", a explicat Clarke.
Cum va continua era războaielor cibernetice?

Ca răspuns la numeroasele atacuri la care infrastructura SUA a fost supusă în ultima vreme, Pentagonul a anunţat recent noua strategie asupra spaţiului virtual. Aceasta cuprinde o schimbare dramatică, guvernul american anunţând că intenţionează să clasifice sabotajul computerizat drept un act de război. Acest lucru înseamnă că, pentru prima dată, SUA afirmă deschis că este dispusă să folosească forţele militare tradiţionale pentru a răspunde la un atac cibernetic. "Dacă foloseşti atacuri cibernetice pentru a ne dezactiva reţelele electrice, nu fi surprins dacă te vei trezi lovit de o rachetă", a descris un oficial din armata SUA noua doctrină.
Pentagonul intenţionează să folosească conceptul de "echivalenţă" pentru a decide căror atacuri cibernetice să răspundă cu arme convenţionale. Astfel, dacă un atac cibernetic va produce victime, daune materiale şi perturbări în funcţionarea normală a societăţii similare cu efectul unui atac militar tradiţional, armata SUA va lua în calcul posibilitatea de a răspunde prin forţa militară convenţională.
De asemenea, Pentagonul a anunţat că lucrează la un sistem intitulat National Cyber Range, ce reprezintă o "clonă" a Internetului în care vor putea fi simulate ciber-războaie. Terenul de antrenament virtual va permite armatei americane dezvoltarea de strategii şi tehnici de atac şi de apărare în spaţiul virtual. Acest sistem va intra în funcţiune în 2012, fiind conceput de DARPA, agenţia care a conceput Arpanet, precursorul Internetului de azi.
Recent, NSA (Agenţia de Securitate Naţională a SUA) a anunţat un parteneriat cu majoritatea furnizorilor de conexiuni la Internet din SUA în cadrul căruia vor scana traficul de date transportat de acestea, în scopul detectării atacurilor cibernetice şi eliminării lor.
China a reacţionat prompt la aceste măsuri, oferind o replică în principalul ziar al armatei. Într-un articol publicat la jumătatea lunii iunie 2011, publicaţia a acuzat măsurile SUA, acuzând armata americană de "o încercare grăbită de a obţine avantaje militare pe Internet, ridicând un nou război virtual pe o culme furtunoasă". Jurnalul, cunoscut pentru faptul că reflectă gândirea conducătorilor militari chinezi, a adăugat că "acţiunile americanilor ne reamintesc că pentru a proteja siguranţa naţiunii noastre pe Internet este nevoie să accelerăm dezvoltarea capacităţilor de apărare şi să grăbim paşii prin care vom concepe o armată a Internetului puternică".

Şi alte ţări reacţionează la pericolul atacurilor cibernetice. Germania şi-a inaugurat pe 16 iunie 2011 centrul de securitate cibernetică, ministerul de interne declarând că "protejarea infrastructurii esenţiale este elementul cheie al cibersecurităţii". Tot în această lună, Guvernul României a aprobat înfiinţarea Centrului Naţional de Răspuns la Incidente de Securitate Cibernetică. Acesta va avea rolul de a proteja infrastructurile cibernetice ale României.
Evenimentele ce au loc în ultimii ani conturează, din ce în ce mai clar, faptul că suntem martorii primilor paşi făcuţi în cursa înarmării în spaţiul cibernetic. Astfel, va trebui recunoaştem războiul cibernetic drept un element important al lumii de astăzi şi să conştientizăm riscurile şi vulnerabilităţile pe care le implică acest nou domeniu al războiului, ce are potenţialul de a provoca daune devastatoare, similare celora înregistrate în marile războaie ale secolului al XX-lea.

10 lucruri pe care nu le ştiai despre rechini

Străvechi, dar minunat adaptaţi lumii lor, înzestraţi cu capacităţi fizice uimitoare, cu simţuri aparte, chiar cu o inteligenţă ce te pune pe gânduri, rechinii există - şi rezistă - de sute de milioane de ani pe Terra. Deşi asociaţi, în mentalul colectiv, cu pericolul, atacul, întâmplările sângeroase, ei sunt mult mai mult decât atât, iar acestă viziune limitată, superficială, asupra lor, arată cât de puţin sunt, de fapt, cunoscuţi.

1. Rechini sunt numiţi, în general, peştii cartilaginoşi cu corpul alungit, de formă hidrodinamică. Clasificările actuale îi încadrează fie în supraordinul Selachimorpha, fie într-o subdivizie numită Selachii (da, ştiu, e complicat - aşa-i taxonomia, adică disciplina care se ocupă de clasificarea vieţuitoarelor). Noi, ca să nu mai complicăm lucrurile, o să-i numim rechini pur si simplu.

Formă hidrodinamică nu înseamnă neapărat că arată toţi ca rechinii din desene animate, cu un bot ascuţit, plin de dinţi. Evoluţia a înzestrat diferitele specii cu siluete diferite, uneori prezentând o oarecare dezvoltare laterală, într-o regiune sau alta a corpului dar, la o privire atentă, cel puţin partea posterioară a copului prezintă înfăţişarea tipică pentru rechini - alungită şi musculoasă.

2. Cele mai vechi fosile cunoscute arată că aceste animale au apărut cu cel puţin 420 milioane de ani în urmă.

3. Există, la ora actuală, peste 400 de specii de rechini, răspândite în întreg Oceanul Planetar.

4. Cel mai mic rechin cunoscut până în prezent este rechinul-lanternă (Etmopterus perryi) găsit în apele Columbiei şi ale Venezuelei. Exemplarele mature ating abia 17 cm lungime.

5. Cel mai mare este rechinul-balenă (Rhincodon typus - in poza de mai jos) ce poate depăşi 12 metri lungime şi 20 tone greutate. (Nu, nu mănâncă oameni; este un uriaş paşnic - mă rog, din punctul de vedere al omului -, se hrăneşte cu plancton, peşti şi calmari mărunţi.)

6. Rudele cele mai apropiate ale rechinilor, ca grup, sunt pisicile de mare, vulpile de mare & comp., care sunt tot peşti cu schelet cartilaginos, dar au un corp mult dezvoltat lateral şi aplatizat dorso-ventral - dacă vreţi, ca un fel de rechini turtiţi. Grupul este numit Batoidea, de unde şi numele de rechini batoizi dat uneori acestor vieţuitoare. Dar grupul Batoidea nu descinde din rechinii "alungiti", aşa cum s-a crezut multă vreme, ci s-a dezvoltat paralel cu acestia, dintr-un strămoş comun cu al lor.

7. Marea majoritate a speciilor de rechini sunt marine. Există foarte puţine excepţii (cu atât mai remarcabile), specii care pot trăi şi în apă sărată, dar şi în apă dulce. Rechinul-taur (Carcharhinus leucas) şi rechinii de râu (câteva specii din genul Glyphis, destul de puţin cunoscute) nu numai că trăiesc în estuare cu apă salmastră (la vărsarea unor fluvii în ocean), dar şi urcă pe fluvii, în apele dulci. Rechinul-taur, unul dintre cei mai primejdioşi pentru om, după ce că trăieşte în toate zonele oceanice, mai merge şi în amonte pe fluvii, in America de Nord şi de Sud, Asia şi Australia, uneori cale de mii de kilometri. Au fost găsiţi rechini-taur care urcaseră pe Amazon până în Peru, la Iquitos, localitate aflată la 4.000 de km de ocean.
Rechinul-taur poate face asemenea călătorii datorită unei capacităţi rar întâlnite, aceea de a-şi modifica mediul intern, din punct de vedere al compoziţiei chimice, adaptându-l la caracteristicile mediului extern. Astfel, în apa oceanelor, sângele rechinului este fel de "concentrat" ca şi apa foarte sărată din jur - are o concentraţie mare de substanţe precum ureea şi oxidul de trimetilamină. Dar, când intră în apă dulce, animalul trebuie să-şi "dilueze" oarecum sângele, să-i scadă concentraţia de uree, altfel diferenţa prea mare între parametrii osmotici ai sângelui şi cei ai apei dulci ar avea efecte fatale asupra organismului. Rechinul-taur izbuteşte să se adapteze făcându-şi rinichii să excrete cantităţi foarte mari de uree, ajustând astfel caracteristicile osmotice ale sângelui, pentru a se potrivi cu cele ale mediului din jur.

8. Scheletul rechinilor nu este alcătuit din oase, ci din cartilaje. Ţesutul cartilaginos, deşi are doar jumătate din desitatea tesutului osos, este flexibil şi rezistent.

9. Reproducerea la rechini are multe caracteristici interesante, având în vedere că e vorba de peşti. De pildă, spre deosebire de peştii osoşi, la rechini fecundaţia este internă şi presupune o acuplare a celor doi parteneri de sexe diferite. Rechinii masculi au câte două organe copulatoare, numite pterigopode, pe care le folosesc (nu, nu pe amândouă odată!) pentru a transfera sperma în corpul femelei (care are doar o singură deschidere genitală, ca să fie totul clar). Iarăşi spre deosebire de majoritatea peştilor osoşi (care depun un număr mare de ouă), rechinii produc un număr mic de urmaşi, dar bine dezvoltaţi.

Unele specii de rechini sunt ovipare, adică depun în apă ouă din care, după câteva zile, ies pui. Ouăle acestor rechini au un înveliş pielos, cu forme diferite şi dimensiuni diferite de la specie la alta (fotografiile de mai jos). Învelişurile goale ale acestor ouă ajung uneori la mal, fiind duse de valuri pe plajă; prin unele părţi ale lumii, oamenii le denumesc trăistuţe ale sirenelor.

Alţi rechini sunt ovovivipari, asta însemnând că ouăle eclozează chiar în corpul femelei, după o dezvoltare de mai multe luni, iar puii sunt expulzaţi îndată după aceea.

Există şi un al treilea scenariu: viviparitatea. La speciile de rechini vivipare, puii se dezvoltă în corpul mamei, fiind în legătură directă cu acesta, prin organe asemănătoare placentei întâlnite la mamifere. Acestea sunt, deci, specii care "nasc pui vii", cum se spune în limbajul familiar.

Şi, în fine, sunt cunoscute şi cazuri (foarte puţine, însă bine documentate) de partenogeneză - reproducere asexuată: femele de rechin au dat naştere unor pui fără să fi avut niciun contact cu masculi, iar analizele genetice au arătat că puii nu aveau ADN de provenienţă paternă. Aceste fenomen a fost observat în captivitate; probabil că, în condiţii normale el nu este prea răspândit, deoarece înmulţirea asexuată reduce diversitatea genetică, scăzând astfel puterea de adaptare a speciei.

10. Simţurile rechinilor sunt printre cele mai uimitoare adaptări ale lor şi explică, în parte, larga lor răspîndire şi diversitate, semne ale unui succes evolutiv remarcabil.

Simţul olfactiv e bine dezvoltat, unele specii putând distinge prezenţa sângelui în apă în concentraţii de numai o parte la un milion.

Văzul, foarte important mai ales pentru speciile prădătoare, nu are de-a face cu culorile, ci mai degrabă cu contrastul dintre pradă şi fondul pe care se proiectează. Unii dintre rechini sunt bine înzestraţi şi pentru vederea nocturnă.

Auzul beneficiază de o trăsătură anatomică specifică - pe ambele laturi ale corpului, urechea internă este legată direct de exterior, printr-un orificiu - o trăsătură care nu există nici la peştii osoşi şi nici la tetrapode (amfibieni, reptile, păsări, mamifere).

Iar pe lângă aceste simţuri… obişnuite, să zicem (suntem obişnuiţi cu ele fiindcă le avem şi noi), rechinii mai au nişte capacităţi senzoriale aparte şi fascinante, asociate unor organe de simţ cu totul speciale.

De exemplu, ei pot percepe câmpurile electromagnetice, cu ajutorul unor organe electroreceptoare, numite ampulele Lorenzini. Cum toate vieţuitoarele produc semnale electrice (de obicei slabe, putând fi detectate doar cu aparatură specială), rechinii folosesc acest simţ pentru a detecta prezenţa unor creaturi vii, potenţială hrană sau potenţiali duşmani. Unii cercetători cred că rechinii se folosesc de acelaşi simţ pentru a se orienta, urmărind liniile câmpului electromagnetic terestru.

Linia laterală este un organ caracteristic peştilor, cu care aceştia simt vibraţiile transmise prin apă, ce pot semnaliza prezenţa unei fiinţe vii care se mişcă prin apropiere. Rechinii percep vibraţii cu frecvenţa cuprinsă între 25 şi 50 Hz. Unii specialişti sunt de părere că şi linia laterală conţine receptori de câmp magnetic, ca şi ampulele Lorenzini, completând funcţia acestora.

Oricum ar fi, e sigur că rechinii îşi urmăresc şi capturează prada cu multă eficienţă şi sunt capabili de călătorii lungi: unii cutreieră oceanele lumii, străbătând mii de kilometri în fiecare an, orientându-se numai ei ştiu cum.

 

Sursa:Descopera.ro